Pe atunci nimeni nu a bănuit nimic. Eram un bebeluş normal. Mâncam, plângeam, râdeam…iar zilele au trecut urmându-şi drumul lor, normal şi firesc.

După vârsta de un an şi jumătate, părinţii mei s-au interesat cum era şi firesc, de ce nu merg şi eu – NORMAL – ca toţi copiii.

Răspunsul avenit repede: “Este băiat şi e ma leneş….o sa meargă”.

Pe la 2 ani şi jumătate, părinţii mei au aflat crudul adevăr – eram bolnav – având diagnosticul: Parapareză Spastică şi Sindrom Cerebelos – Gradul I (grav).

De atunci, a început coşmarul, drumuri interminabile la diferiţi medici, analize peste analize, recuperări peste recuperări, două operaţii – una în 2006 şi alta 2013- operaţii de întindere tendoane.

Trebuie să menţionez că, la fiecare mişcare din viaţa mea, tot timpul mama trebuie să mă sprijine.

La vârsta de 8 ani am trecut pragul şcolii, iar acum sunt elev în clasa a VIIIa şi îmi doresc din tot sufletul continuarea studiilor.

Programul unei zile este foarte încărcat:

–         dimineaţa mergem la recuperări

–          după – amiază la şcoală

–         Restul timpului învăţ şi port în suflet o flacără ce nu are voie să se stingă – speranţa că într-o zi voi merge.

Zilnic din buzunarul părinţilor pleacă 20 de lei, în fiecare zi, doar pe mijlocul de transport dus – Intors până la Techirghiol, la Centrul Pilot, unde fac kineto – terapie .

Doctorii mi-au spus că am şanse 100% , dar situaţia financiară a părinţilor este dificilă, iar fără recuperări, şansele mele s-ar reduce simţitor, aşa că, VĂ ROG din suflet pe toţi cei cu suflet mare să mă ajutaţi.